sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Ninge

Ninge... Ninge peste inima mea,
Cu fulgi prea grei, săraţi şi plini de dor,
Mai lasă-mi un viscol din partea ta,
Mai dă-mi o ninsoare ca apoi să mor!

Ninge... Mă dor pleoapele pline de gheaţă
Şi inima tremură de durere prea rece,
Mai dă-mi un fulg cu albă speranţă,
Mai dă-mi omăt, amarul să-nece.

Ninge... Ninge peste capul meu plecat
Şi orele trec sub imense troiene de dor,
Mai dă-mi o lacrimă de gheaţă şi-un oftat
Să simt atât de dulce recele-ţi amor!

Ia-mă în braţele tale ninse cu iubire
Şi-mbracă-mi buzele cu sloiuri de gheaţă,
Pune-mi fulgi pe gene să am ca amintire,
Doar chipul tău când voi fi-ncetat din viaţă.

Şi-apoi să vii să mă topesc sub gheaţa ta,
Să mă unesc încet cu zarea albă şi cu gerul greu,
Să simt iubirea ta, să-mi curgă lacrima
Şi tu să mori cu mine când Soarele e zeu.

Să ne topim uitând de amărăciunea clipei,
Îmbrăţişaţi, uniţi în frigul infernal,
Când gheaţa e-n palatul de netopit al sticlei,
Când totul e uitare, când totu-i ideal!

vineri, 17 octombrie 2014

Acelaşi tu

Azi mi-am propus să te redescopăr...
Mi-ai devenit prea cunoscut...
Să-ţi fur lumina veche, în raze să te-acopăr,
Hai să mai fim copii ca la început!

Dă-mi mâna şi alungă lumea din jur!
Fii doar al meu şi pune-ţi privirea-ntr-mea!
Visează şi prinde-al visului contur,
Ca mai apoi să fiu tot eu sub vraja ta!

Îţi mângâi părul de abanos ca prima dată
Şi ochii tăi împart acum lumină,
Te rog nu sparge tăcerea ce a fost creată,
Doar sărută-mi lacrima de pe obraz, senină!

Ah, mierea buzelor tale cade pe pleoapa sufletului
Şi mângâierea ta atinge harpa inimii,
Hai să lăsăm urme adânci pământului,
Să guste nemurirea din dulceaţa junimii!

Of, nu-mi mai mângâia aşa frumos creştetul gândului,
Nu mai pot fi raţională dar ai dreptate, ştiu,
Iubirea nu e raţiune ci graiul jindului,
Mi-e dor de tine, izvor al nopţii viu!

Ascunzi atâtea taine, reinventează-le astăzi,
Şterge colbul mărunt din sertarele minţii
Şi du-mă încet, fără şovăială, către miazăzi
Şi mai fură din când în când din măreţia bolţii!

Ia-mă la pieptul tău unde înfloresc panseluţele dorului
Şi prinde-mi aievea una în părul despletit,
Să simt strânsoarea dureros de dulce a amorului,
Azi, iubite, să-mi fii lacrima din zenit!

Şi mâine... Mâine să te redescopăr iar
Şi nu vreau mai mult decât să te aflu mereu acelaşi,
Să-mi fii tu A şi Z, al meu abecedar,
Să îmi iei tot ca mai apoi tot mie să îmi laşi.

marți, 14 octombrie 2014

Balada dorului


Vântul suflă cu putere,
Surpă tot în calea lui...
Rău e Doamne, frig, durere,
Rup tăcerea dorului.

El colindă şi vorbeşte,
Caută ce a pierdut,
Şi pe drum mereu primeşte,
Lacrimi de la început.

Îi cad pletele tot negre,
Pe cărări tot mai pustii,
Îmbracă straie funebre,
Zi de zi mai pământii.

Uită apoi, îndoliat,
Lacrimi de la început,
Căci speranţa ce-a aflat,
Se uscase de demult.

Au rămas petale moarte,
Genuncheate tot mai mult,
Greu pământul să îl poarte,
Tot pe pieptul lor cel mut.

A rămas dorul sihastru,
Fără ochi care să vadă,
Nu mai are cer albastru
Căci lumina stă să cadă.

Se întoarce în trecut
Ca să mai zâmbeasc-odată
Iar apoi rămâne mut,
Fără a plânge să mai poată.

Se usucă şi se pierde,
În pământul cel hapsân,
Nu mai vede câmpul verde,
Este în al morţii sân.

Mai gustă aer odată
Să-i fie amintire vie,
Încearcă fără ca să poată,
Cu ghearele să se mai ţie.

Şi lasă urme-n calea lui
Dar este dus către abis,
Prizonier destinului,
În lupta sa este învins.

Rămâne golul pe pământ
Căci dorul a murit, pustiu,
Nu e privire sau cuvânt,
S-a dus lumina celui viu.

vineri, 10 octombrie 2014

Poetul

            Creionul şi foaia şi-ntreaga suflare
            Poetul le-adună cu-ndemânare
            Şi mâna sa scrie muguri de gând,
            Atent visător şi versuri formând.

            Se naşte-o sudoare pe chipul cel trist,
            Dar gândul lui tânăr e optimist
            Şi pagini cu miile, o, vai, ce comoară,
            Scrise cu grijă odinioară!

            Şi tainic furat de lumea de vis,
            Se naşte o lacrimă, o stea s-a aprins
            Şi focul se stinge, se-nchide şi ochiul
Şi cade-n visare, chiar el, e poetul.

luni, 1 septembrie 2014

Trecerea anilor

Cu tâmpla rezemată pe umăr de lumină,
Se naşte din genune ascunsă licărirea;
Cu pulbere de rouă pierdute fără vină,
Se-ntruchipează-n lume amintirea.

Avid e dorul vechi al clipelor trecute,
Căci anii prinşi în horă s-au depărtat de noi,
Priviţi cu ochii mari, cu zâmbetele mute,
La tot ce-a fost odată, la tot ce fost-aţi voi.

Buchet de nostalgie în clipe de trecut,
Lumină străvezie e astăzi viitorul,
Frumoasă regăsire în vremuri de demult,
Legat de amintiri e astăzi călătorul.

Timpul nu stă pe loc, deşi-i mereu cu noi…
Ne stă la braţ o viaţă dar cerne anii grei,
Rămâne mereu tânăr şi negreşit vioi,
Iar noi ne ofilim sub obidirea vremei.

E colb în colţ de vise şi gândurile-n ceaţă,
Căci primul pas trecut-a şi prima vorbă spusă,
Azi suntem luptători căci am pătruns în viaţă,
Trecut-au anii mulţi şi vraja nepătrunsă.

luni, 18 august 2014

Făclia cea iredentistă                                         

Tăciune-aprins în suflet de român,
Durere schilodită de nevoi,
O lacrimă pierdută-n praf şi fân,
Istoria ne-nvaţă despre noi.

Şi stacojie pleavă de alean,
Purtată-n negură de colb şi dor,
Cu inimă-mpietrită de oştean,
Cu jinduri care sfredelite mor.

Purtate idealuri în stenică dorinţă
Avânt de braţe-mperecheate-n luptă,
Cu sărutări de glie, unite în credinţă,
Cu dragoste, tristeţe-n şoaptă.

O luptă pentru viaţă, pentru ţară,
Cu declamări, decrete efuzive,
O teamă c-o să piară iară…
Cutremur de pierderi nocive.

Dar, totuşi, negreşit avânt în luptă,
Unit-a vitejia, unit-a ţara-ntreagă,
Să-şi apere lumina, să-şi apere pământul,
Putea-va azi poporul să-nţeleagă?

Ei sunt strămoşii noştri, învingătorii,
Ei sunt făclia cea iredentistă,
Luptat-au pentru noi, ei sunt nemuritorii
Unirea la valahi , dragi fraţi, există!

Noi suntem bun popor, de neînvins,
Purtăm în vine sânge de viteji,
Români, deci, ne numim, noi cei ce am învins,
Oştenii noştri, păzitori, sunt treji.

O datorie sfântă ne rămâne nouă,
Să apărăm pământul plămădit de ei,
Să lăcrimeze-n suflet izvorul alb, de rouă,
Să ne iubim ca fraţii în timpul veşniciei!

luni, 4 august 2014

Val rătăcit

Zarea apelor albastre
            ce se-ntinde-n depărtare,
            O sărută cu dorinţă,
            raza ce dintâi răsare.

            Primul val desprins de ape
            ce se izbeşte de-uscat,
            Rătăcit este de mare,
            Mult sărat şi-nsingurat.

            -Poposeşte-ţi, mamă, apa,
            şi mă ia din nou cu tine,
            Varsă-ţi lacrima sărată,
            zise valul prin suspine…

            Marea din a sa furie
            se opreşte-n calea lui,
            Şi orbită de durere,
            spuse tristă valului:

            -Vino, fiu spumos, la mine
            Şi te-mbracă-n apa mea,
            Tu, alungă-ţi tristul istov,
            lasă-n urmă toată lumea!

            Valul alb pleacă din lume
            şi merge la a sa mamă,
            Însă ajuns la sânul mării,
            moare sub sfânta icoană…

            -Val desprins din al meu braţ,
            fiu sărac şi pustiit,
            Ai plecat din astă lume,
            suflet negru mi-ai sădit.

vineri, 1 august 2014

Răzvrătire

Când norii grei ţi-apasă fruntea
          Şi vânturi se izbesc în gând,
          Furtuni sălbatice trec puntea,
          Pe umeri laţi stau nori plângând.
 
          Se scurg încet lacrimi pe dealuri
          Şi-nvinse speranţele-s scrum,
          Se sting în suflet idealuri,
          Azi e delir pe-al vieţii drum…

          Şi păr albit de grija vieţii,
          Un chip cărunt de ani brăzdat,
          S-au scrijelit cumplit pomeţii
          Şi ochii nu-ţi mai râd, păcat…

          Şi gura ta nu mai grăieşte,
          Azi inima ţi-e chin şi-amar,
          Obrazul tău nu mai zâmbeşte,
          Azi chipul ţi-e ca albul var.

          Te pierzi tăcut printre fantasme,
          Azi anii dulci sunt amintire,
          Tu eşti bătrân şi vai ce basme!
Se naşte-n suflet…răzvrătire…

vineri, 18 iulie 2014

Nu fugi de Rai!

Nu fugi de Rai!

Cade ramul plin de rod
La pământ îngenuncheat,
Şi se teme de-un Irod,
Care vine la tăiat.

Taie pomul roditor
Cel mai rău din pădurari,
Căci îi este lui dator
Şi celor mult prea avari!

Cei mai buni sunt doborâţi
Şi se-nalţă doar cei spâni,
Nu mai ai cum să-i înfrunţi,
Vai şi-amar de cei mai buni!

Azi în lumea asta mare,
Nedreptatea este lege,
Azi nimic parcă mai pare,
De blestem să ne dezlege!

Suntem fiii descălaţaţi,
Jupuiţi şi arşi pe rug
Şi amar înlăcrimaţi
Stăm pierduţi sub a lor jug!

Nu mai este fericire,
Preamărire-ntru lumină,
Nu mai vezi azi din iubire
Mângâiere ce alină!

Astăzi omul e fugar,
Rău, hapsân, pierdut de Rai
Şi ursuz şi prea avar,
N-ai dreptatea cui s-o dai!

Luptă doar să fie sus
Şi să aibă avuţii,
Chiar nimic mai e de spus
De ei bine-i să nu ţii!

Să încerci să te desprinzi,
Să fii bun şi chiar corect,
Să nu fugi de Rai, să-l prinzi,
Când pui mâinile pe piept!

miercuri, 16 iulie 2014

La courbe de tes yeux

Dessin réalisé par moi - La courbe de tes yeux




La courbe de tes yeux


La courbe de tes yeux fait le tour de mon coeur,
Un rond de danse et de douceur,
Auréole du temps, berceau nocturne et sûr,
Et si je ne sais plus tout ce que j’ai vécu
C’est que tes yeux ne m’ont pas toujours vu.

Feuilles de jour et mousse de rosée,
Roseaux du vent, sourires parfumés,
Ailes couvrant le monde de lumière,
Bateaux chargés du ciel et de la mer,
Chasseurs des bruits et sources des couleurs,


                                                    Parfums éclos d’une couvée d’aurores
                                                   Qui gît toujours sur la paille des astres,
Comme le jour dépend de l’innocence
Le monde entier dépend de tes yeux purs
 Et tout mon sang coule dans leurs regards.

Paul Eluard, Capitale de la douleur, 1926

marți, 15 iulie 2014

It's your life. It's your heart! Fight for you! Fight for that person.... Fight!







Sunt luptător pân-am să mor!


Când ştii că-n viaţă vrei mai mult,
Nu-ţi fie teamă să munceşti!
Nu te feri de-al ei tumult!
Încearcă şi-ai să vezi cum creşti!

Aprinde lampa viselor
Şi lasă-ţi inima să spere!
Mai dă elan aripilor,
Să-nceapă zborul către stele!

Te pierzi prin lume călător
Ca să găseşti a ta menire!
Te lasă pradă clipelor
Ce îţi aduc doar fericire!

Să uiţi de ură şi durere,
Să cauţi să mai ierţi şi tu,
Să cauţi dulce mângâire
Ca să-ţi aline sufletul!

Nu te uita la toţi ceilalţi!
Nu căuta să fii ca ei,
Priveşte munţii cei înalţi…
Să fii mai falnic tu sa vrei!

Să-ţi aminteşti de cei iubiţi
Şi să-i aduci în ruga ta,
Să îi mângâi pe oropsiţi,
Speranţa le-o vei arăta!

Şi-apoi te uită iar la tine
Şi vezi dacă eşti mulţumit
Şi dacă e rost de mai bine,
Te-ntoarce mereu la muncit!

Nimic nu este gratuit,
Nimic nu este chiar uşor,
Păstrează-n minte tipărit:
- Sunt luptător pân-am să mor!

joi, 10 iulie 2014

Gânduri printre rânduri


            Astăzi am primit un dar minunat, un dar pentru suflet: volumul de versuri Gânduri printre rânduri semnat de dl.prof.dr.Cont.Miu. Este un adevărat deliciu pentru suflet, moment de simţire şi frumuseţe.
            Am regăsit nobleţea unui suflet însetat de frumos, sinceritatea şi iubirea transpusă. Am simţit cum inima vorbeşte de la sine. De aceea recomand tuturor cu afecţiune sfatul dl.prof. transmis prin primul moto de la începutul acestei cărţi: „Dacă am dărui sufletului nostru în fiecare zi câte o poezie, am iubi mai mult frumosul ce sălăşluieşte în noi!”
            Un „Mugur de gând” se dechide încă de la început pentru ca apoi să ne înflorească frumos în inima îndragostită de frumos: „Mugur de gând /Auzi-l căzând / Din  colţ de stea / Pe inima ta!”. Aici dl. prof. îşi exprimă clar dărnicia atât de dragă sufletului meu prin dorinţa dulce de a împărţi cu noi, cititorii, trăirile şi emoţiile dumnealui.
            Şi pentru că sunt o cititoare ahtiată, sau, mai bine zis, o pofticioasă, mi-am continuat desertul pentru inimă şi l-am savurat puţin câte puţin. Nu m-am oprit la „Impas” şi mi-am căutat scumpă „Identitate” printre acestea crâmpeie desprinse de suflet şi îndosariate între paginile acestui volum de profundă simţire. Am simţit cum culeg „Fruct de dor” pentru ca apoi să îl duc în „Templul viu” al sufletului, să îl stropesc uşor cu „Lacrima sărată” şi mai apoi să îl dau peste „Umăr de inimă” cu „Dărnicie”:I-am dat sufletului meu / Aripi de dor, spre tine/ Şi aşteaptă un ecou, / Să-i fie şi lui bine!” Să răspundem acestui „Ecou din vară” şi să vedem prin „Ochiul inimii” o „Scară spre cer” care ne duce către „Înnobilare”.
            În poezia „Risipă de culoare” se poate oberva cu uşurinţă talentul incontestabil care în îngemănează cu bogăţia sufletului şi simţirea atentă la detalii a poetului: Toamna asta iar să fie / O risipă de culoare / Şi să îţi aducă ţie / Numai zile roditoare!”
            Volumul de faţă poate fi un adevărat „Talisman” care poate ţine cititorul „Norocos chiar şi în moarte”. Versurile binecuvântate prin har, alcătuiesc un adevărat „Meniu” care va aduce bucurie. Iar de ne va fura vreo boală urâtă, volumul „Gânduri printre rânduri” poate constitui o adevărate „Medicaţie” şi „Izvor de tămăduire” a tuturor rănilor.
            O poezie sugestivă şi caracteristică dlui.prod. este „Poetul” căci sufletul dumnealui este cel mai sincer şi mai talentat poet, cel mai priceput şi mai dedicat.
            „Îndemn” pe oricine să citească acest volum de o valoare unică şi să îşi păstreze sufletul tânăr şi cinstit.
            În cea de-a doua parte, o lume divină se dechide şi prin moto, decriptăm gândurile pe care dl. prof. doreşte să le transmită: „Să-ţi faci din inimă Sinaiul întâlnirii cu Dumnezeu, fără a avea scară la cer!”  Vă ascultăm sfatul, dle.prof. şi încercăm din suflet să devenim creştini frumoşi şi dârji prin faptele noastre. Vărsăm la fel ca dumneavoastră în încheiere de volum „Lacrima” ce ne poate aduce apoi fericirea veşnică. O gustăm şi îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că a lăsat pe pământ îngeri!
            Vă mulţumesc dl.prof. pentru acest dar de suflet! 

vineri, 4 iulie 2014

http://www.meditatii.ro/meditatii-engleza/meditatii-Mihaela-Alexandra-B-9528.html


duminică, 29 iunie 2014

Ceaţa

            Lipsit de claritate este sufletul bietului muritor. Înceţoşată este inima celui singur.
            Ela, mergea într-una din zile pe străzile pustii, cu ochii trişti şi înlăcrimaţi.
O ploaie deasă cădea din infinitul cerului, potolind setea pământului.
Fata, mergea fără oprire pe drumul său. Buclele-i de aur cădeau pe umerii săi albi, purtate haotic de bătaia nemiloasă a vântului. Stropii greoi o udau, îi apăsau trupul necopt, astupându-i lacrimile, care nu se puteau zări în ploaie.
Nimeni pe drum... Doar ea şi...ploaia. Era furtună şi în gândurile sale care se izbeau barbare unul de celălalt şi nimic nu le făcea un întreg. Nu găseau lumina şi hrana spirituală. Era întuneric.
Întrebările sale erau: „Unde e lumina? De ce e atât de întuneric? De ce îmi este teamă?”. Răspusul aievea nu-l primea. În singurătatea ei implacabilă, totul era anost şi lipsit de căldură.
La un moment dat, în mijlocul ploii, se născură două trupuri care dansau cu pofta sub semnul iubirii. Un bărbat şi o femeie. Trup lângă trup, păreau unul singur. Ploaia ce îi uda, nu îi speria deloc. Pentru ei nu era ceaţă şi nici întuneric pentru că purtau în suflet o rază invincibilă de soare.
Ela i-a privit nostalgică şi o dorinţă nebună de a zâmbi a deschis porţile inimii sale. Îşi dorea pentru ea o clipă de fericire, o clipă de linişte. Nimic mai mult! Atunci se întrebă: „Voi putea vreodată să fiu fericită? Voi găsi cândva şi eu iubirea?”.
Ca niciodată, simţi o linişte profundă, gândurile reuşind într-un final să se contopească, să devină unul iar cel nou-născut, astfel cuvântă:
„Nu te teme! Vei găsi tot ceea ce cauţi. Speră, speră şi iar speră! Dumnezeu va fi cu tine!”

Atunci, ca şi cum ai bate din palme, Ela se trezi printre aşternuturile albe din patul său, uimită dar ochii i se luminară, lacrimile încetară să mai cadă – căci se trezise plângând – şi schiţă cu buzele un zâmbet. Aşa a înţeles că afară nu ploua, că în jurul ei nu era ceaţa şi că defapt ea era prinsă în învălmăşeala sufletului şi a gândurilor sale.Toate acestea le trăise în vis. A înţeles că ea a fost mereu acolo, în adâncurile ei, desprinsă de lumea reală iar cea care a adus în cele din urmă soarele în inimă sa, în gândurile sale şi în viaţa sa, a fost speranţa. Ea a reuşit să îndepărteze ceaţa, căci acea patură densă din văzduh, nu era decât o zămislire a îndoielii şi a spaimei din sufletul său.

sâmbătă, 28 iunie 2014

Omul de azi
Strânge omul ca furnica
Tot ce prinde-n calea lui,
Strânge dar nu ia nimica
Înaintea Domnului.

Vrea de toate cât trăieşte,
Uită semeni să ajute,
Vrea să trăiască regeşte,
Uită răul să-l înfrunte…

Cade pradă bogăţiei,
Celor rele şi murdare
Şi din cauza mândriei,
Uită vituţi astăzi rare.

Păcătos mai este omul
Şi când suflă şi când tace!
De viermi este mâncat pomul
De îi laşi să îl atace.

Privirea nu-i mai străluce,
Lacrima nu-i e curată.
Alinare nu aduce
Nici la mamă, nici la tată.

Vrea doar să mănânce bine
Şi să fie „respectat”,
Plânge de-ale lui suspine
Ca s-ajungă reputat.

Spune c-a muncit în viaţă
Doar ca să aibă renume
Şi n-a gasit el dulceaţă
Nici la cel ce-i poartă nume.

Şi-a uitat copilul său
Şi familia întreagă,
A uitat de Dumnezeu
Şi pe căi drepte să meargă.

El este omul de azi,
Un model întruchipat;
La el vezi cum să decazi,
De la Domnul, Împărat.

Luptă, omule şi-nvaţă
Să fii drept şi cu credinţă!
Caută s-atingi în viaţă
Mântuirea prin credinţă!

vineri, 27 iunie 2014

Mi-e dor de-o vară

E soare-n gând şi pe pământ,
E soare, căldura e mare...
Mi-e dor de-o vară, de-un cuvânt,
Când totul era încântare.

Mi-e dor de lacrima-nserării,
Când soarele încă lucea,
Mi-e dor de valul dulce-al mării,
Mi-e dor de caldă vocea ta.

E vara dar totuşi mi-e dor,
De-o vară veche-nmiresmată,
De vraja ei, seninu-i nor,
De frumuseţea ei pictată.

Mi-e dor de-o varăiar mi-e dor,
De tot cea fost în viaţa mea,
Mi-e dor de dureros amor,
De tot ce-a fost, de vara mea.

marți, 24 iunie 2014

Povestea nopţii


Noapte vine pe cărare
Cu veşmântul ei de vis
Şi aduce alinare
Celuia de somn învins.

Pune mâna sa cu grijă
Peste capul blând culcat,
Rezemată într-o tijă,
Ochiu-nchis i-a lăcrimat.

Se gândeşte la vecia
Ce-a trecut prin părul ei
Şi-adună ucenicia
Sub straja întunecimei.

Fost-a ea odată fată
Când Pământul s-a creat,
Despărţită de îndată,
De cel mândru împărat…

Căci iubea şi ea un Soare
Dar luat i-a fost pe veci,
I-a rămas ca alinare,
Luna, de ea n-o dezlegi.

A rămas fără surată,
Căci Ziua s-a-nstrăinat,
Nu din dorinţa ei toată,
Ci prin Tatăl împărat.

I-a furat iubitul Soare
Şi i-a lăsat Stelele,
I-a ucis iubirea-n floare,
I-a-nlăcrimat genele.

Neagră, cu sufletul trist,
A rămas hoinară-n lume,
Cu gându-i tot pesimist
Şi-a luat amaru-i nume.

Ea e clipa de apoi,
Căci a rămas înţeleaptă;
Ea aduce printre noi
Cugete, dorite şoapte.

E odihnă, frământare,
E-un moment pentru visare,
Aievea lacrimi amare
Poate-aduce întristare.

Mantia pudrată-n humă
Ne îmbracă sufletul
Şi prinzi dor de tot, de mumă
Când i-auzi descântecul.

Noapte, ia-mă-n poala ta
Să mi-asculţi durerea surdă,
Ţine-mă, te rog, aşa,
Căci de dor inima-i mută…

Soarele meu n-a apus
Dar a pierit printre Zile,
De durere mi-e răpus
Sufletul de amintire.

Hai, închide-mi ochiul greu
Şi adu-mi un vis curat,
Lasă-mă să văd şi eu
Tot ce astăzi am uitat!

Ia-mă sub aripa ta
Şi mă ţine-aşa cu tine;
Dă-mi un strop din vraja ta
Ca apoi să-mi fie bine…

duminică, 22 iunie 2014


 Singurătate în doi

Singurătatea-n doi
A vieţii-amară clipă?
Sau de vorbim de noi
O prea dulce ispită?

Ciudată întrebare,
Frumoase simţăminte,
Plăcută distanţare...
Căci inima nu minte!

Durere şi venin,
Frumoasă amintire...
Purtată e din plin,
A vieţii fericire!

În miezul copt de noapte
Adorm sub vraja ta...
Sau poate sunt doar şoapte,
Căci nu te pot vedea!

E-amară clipa vieţii
Când nu eşti lângă mine
Dar de sub norul ceţii
O roua calda vine.

Mi-e sete de-a ta gură,
Însă ceva-i cu mine,
Păstrat într-o armură,
E sufletul din tine.

Eşti singur astă seară,
Căci fac precum tu voi;
Sunt singură eu iară –
Singurătate-doi.