duminică, 29 iunie 2014

Ceaţa

            Lipsit de claritate este sufletul bietului muritor. Înceţoşată este inima celui singur.
            Ela, mergea într-una din zile pe străzile pustii, cu ochii trişti şi înlăcrimaţi.
O ploaie deasă cădea din infinitul cerului, potolind setea pământului.
Fata, mergea fără oprire pe drumul său. Buclele-i de aur cădeau pe umerii săi albi, purtate haotic de bătaia nemiloasă a vântului. Stropii greoi o udau, îi apăsau trupul necopt, astupându-i lacrimile, care nu se puteau zări în ploaie.
Nimeni pe drum... Doar ea şi...ploaia. Era furtună şi în gândurile sale care se izbeau barbare unul de celălalt şi nimic nu le făcea un întreg. Nu găseau lumina şi hrana spirituală. Era întuneric.
Întrebările sale erau: „Unde e lumina? De ce e atât de întuneric? De ce îmi este teamă?”. Răspusul aievea nu-l primea. În singurătatea ei implacabilă, totul era anost şi lipsit de căldură.
La un moment dat, în mijlocul ploii, se născură două trupuri care dansau cu pofta sub semnul iubirii. Un bărbat şi o femeie. Trup lângă trup, păreau unul singur. Ploaia ce îi uda, nu îi speria deloc. Pentru ei nu era ceaţă şi nici întuneric pentru că purtau în suflet o rază invincibilă de soare.
Ela i-a privit nostalgică şi o dorinţă nebună de a zâmbi a deschis porţile inimii sale. Îşi dorea pentru ea o clipă de fericire, o clipă de linişte. Nimic mai mult! Atunci se întrebă: „Voi putea vreodată să fiu fericită? Voi găsi cândva şi eu iubirea?”.
Ca niciodată, simţi o linişte profundă, gândurile reuşind într-un final să se contopească, să devină unul iar cel nou-născut, astfel cuvântă:
„Nu te teme! Vei găsi tot ceea ce cauţi. Speră, speră şi iar speră! Dumnezeu va fi cu tine!”

Atunci, ca şi cum ai bate din palme, Ela se trezi printre aşternuturile albe din patul său, uimită dar ochii i se luminară, lacrimile încetară să mai cadă – căci se trezise plângând – şi schiţă cu buzele un zâmbet. Aşa a înţeles că afară nu ploua, că în jurul ei nu era ceaţa şi că defapt ea era prinsă în învălmăşeala sufletului şi a gândurilor sale.Toate acestea le trăise în vis. A înţeles că ea a fost mereu acolo, în adâncurile ei, desprinsă de lumea reală iar cea care a adus în cele din urmă soarele în inimă sa, în gândurile sale şi în viaţa sa, a fost speranţa. Ea a reuşit să îndepărteze ceaţa, căci acea patură densă din văzduh, nu era decât o zămislire a îndoielii şi a spaimei din sufletul său.

sâmbătă, 28 iunie 2014

Omul de azi
Strânge omul ca furnica
Tot ce prinde-n calea lui,
Strânge dar nu ia nimica
Înaintea Domnului.

Vrea de toate cât trăieşte,
Uită semeni să ajute,
Vrea să trăiască regeşte,
Uită răul să-l înfrunte…

Cade pradă bogăţiei,
Celor rele şi murdare
Şi din cauza mândriei,
Uită vituţi astăzi rare.

Păcătos mai este omul
Şi când suflă şi când tace!
De viermi este mâncat pomul
De îi laşi să îl atace.

Privirea nu-i mai străluce,
Lacrima nu-i e curată.
Alinare nu aduce
Nici la mamă, nici la tată.

Vrea doar să mănânce bine
Şi să fie „respectat”,
Plânge de-ale lui suspine
Ca s-ajungă reputat.

Spune c-a muncit în viaţă
Doar ca să aibă renume
Şi n-a gasit el dulceaţă
Nici la cel ce-i poartă nume.

Şi-a uitat copilul său
Şi familia întreagă,
A uitat de Dumnezeu
Şi pe căi drepte să meargă.

El este omul de azi,
Un model întruchipat;
La el vezi cum să decazi,
De la Domnul, Împărat.

Luptă, omule şi-nvaţă
Să fii drept şi cu credinţă!
Caută s-atingi în viaţă
Mântuirea prin credinţă!

vineri, 27 iunie 2014

Mi-e dor de-o vară

E soare-n gând şi pe pământ,
E soare, căldura e mare...
Mi-e dor de-o vară, de-un cuvânt,
Când totul era încântare.

Mi-e dor de lacrima-nserării,
Când soarele încă lucea,
Mi-e dor de valul dulce-al mării,
Mi-e dor de caldă vocea ta.

E vara dar totuşi mi-e dor,
De-o vară veche-nmiresmată,
De vraja ei, seninu-i nor,
De frumuseţea ei pictată.

Mi-e dor de-o varăiar mi-e dor,
De tot cea fost în viaţa mea,
Mi-e dor de dureros amor,
De tot ce-a fost, de vara mea.

marți, 24 iunie 2014

Povestea nopţii


Noapte vine pe cărare
Cu veşmântul ei de vis
Şi aduce alinare
Celuia de somn învins.

Pune mâna sa cu grijă
Peste capul blând culcat,
Rezemată într-o tijă,
Ochiu-nchis i-a lăcrimat.

Se gândeşte la vecia
Ce-a trecut prin părul ei
Şi-adună ucenicia
Sub straja întunecimei.

Fost-a ea odată fată
Când Pământul s-a creat,
Despărţită de îndată,
De cel mândru împărat…

Căci iubea şi ea un Soare
Dar luat i-a fost pe veci,
I-a rămas ca alinare,
Luna, de ea n-o dezlegi.

A rămas fără surată,
Căci Ziua s-a-nstrăinat,
Nu din dorinţa ei toată,
Ci prin Tatăl împărat.

I-a furat iubitul Soare
Şi i-a lăsat Stelele,
I-a ucis iubirea-n floare,
I-a-nlăcrimat genele.

Neagră, cu sufletul trist,
A rămas hoinară-n lume,
Cu gându-i tot pesimist
Şi-a luat amaru-i nume.

Ea e clipa de apoi,
Căci a rămas înţeleaptă;
Ea aduce printre noi
Cugete, dorite şoapte.

E odihnă, frământare,
E-un moment pentru visare,
Aievea lacrimi amare
Poate-aduce întristare.

Mantia pudrată-n humă
Ne îmbracă sufletul
Şi prinzi dor de tot, de mumă
Când i-auzi descântecul.

Noapte, ia-mă-n poala ta
Să mi-asculţi durerea surdă,
Ţine-mă, te rog, aşa,
Căci de dor inima-i mută…

Soarele meu n-a apus
Dar a pierit printre Zile,
De durere mi-e răpus
Sufletul de amintire.

Hai, închide-mi ochiul greu
Şi adu-mi un vis curat,
Lasă-mă să văd şi eu
Tot ce astăzi am uitat!

Ia-mă sub aripa ta
Şi mă ţine-aşa cu tine;
Dă-mi un strop din vraja ta
Ca apoi să-mi fie bine…

duminică, 22 iunie 2014


 Singurătate în doi

Singurătatea-n doi
A vieţii-amară clipă?
Sau de vorbim de noi
O prea dulce ispită?

Ciudată întrebare,
Frumoase simţăminte,
Plăcută distanţare...
Căci inima nu minte!

Durere şi venin,
Frumoasă amintire...
Purtată e din plin,
A vieţii fericire!

În miezul copt de noapte
Adorm sub vraja ta...
Sau poate sunt doar şoapte,
Căci nu te pot vedea!

E-amară clipa vieţii
Când nu eşti lângă mine
Dar de sub norul ceţii
O roua calda vine.

Mi-e sete de-a ta gură,
Însă ceva-i cu mine,
Păstrat într-o armură,
E sufletul din tine.

Eşti singur astă seară,
Căci fac precum tu voi;
Sunt singură eu iară –
Singurătate-doi.

sâmbătă, 21 iunie 2014

Viaţa ca o lumânare

Viaţa asta efemeră,
            E flacără de lumânare,
            Şi prin prea recea suflare,
            Dispare viaţa, omul moare.

            Din flacăra inimii Sale,
            Un Creator îi dă viaţă
            Şi flacăra se-aprinde agale
            Îmbracă trupul în speranţa.

            Răsare umbra ei, străluce
            Şi luminează calea lumii,
            Cu sine flacăra-şi aduce
            Şi-nvinge hotarul genunii,

Dar timpu-i scurge seva sfântă
Şi ceara moale se topeşte,
Iar flacăra-i firav se-avântă,
În întuneric se iveşte.

Rezistă şi-şi ţine lumina,
Aprinsă pân’ la firul clipei,
Îi cade ceara în ţărână
Şi piere avântul aripei.

Îşi duce biata lumânare,
Aprinsă flacăra vieţii,
Pân’ când o ultimă suflare,
O trece în negura ceţii.

Se stinge-a ei lumina pală,
Topit e trupul său de ceară,
În negură trecutu-şi spală,
Se-aprinde – e ultima oară.

Apoi, tăcută-n întuneric,
Mai sfârâie vechea suflare,
Ea pleacă-n univers himeric,
Se stinge clipa şi ea moare.

Aşa e viaţa unui om,
Firavă ca o lumânare,
Adună atom cu atom
Seva vieţii până moare.

vineri, 20 iunie 2014

Speranţa

          Am plămădit dintr-o speranţă,
          Un chip neprihănit de vise
          Şi-n al ei glas, am pus sămânţă,
          Să-mi ţie gândurile-aprinse.

          I-am dat conturul ochilor
          Şi nări frumosul să-l respire,
          Din negura pospaiurilor,
          I-am dat crâmpei de lămurire.

          Pe pletele, de bucle aur,
          Am pus cărunţii-nţelepciunii,
          Să ştie veşnic să asculte,
          În suflet cum trosnesc tăciunii.

          Apoi, am îmbrăcat-o-n lacrimi,
          Îi sunt curate hărăziri,
          Am pus pe umeri şi mici patimi,
          Din lanţul de vechi amintiri.

          Un trup frumos, cu chip de înger,
          Născut din ţărna dragostei,
          Aluat de rază şi de fulger,
          Furat din cerul veşniciei.

          I-am dat suflare de viaţă
          Şi-am dus-o la îndeplinire,
          Căci doamna mea, blândă speranţă,
          Vroia să fac totu-n iubire.

          Aievea, eu am ascultat-o
          Şi-am ridicat-o la ‘nălţime,
          Cu dragoste, deci, am urmat-o,
          Pe ea, speranţa din vechime.

joi, 19 iunie 2014

Utopie

Culeg o stea
Şi-o ţin în palmă,
Şi-aş vrea să îi ascult povestea,
O mângâi ca pe un copil
Şi mai şoptit îi spun şi vestea:
Eu astăzi m-am născut din nou
Dintr-un grăunte de nisip,
Eu astăzi cerule-s al tău,
Un călător pierdut de timp;
M-ai luminat la malul mării,
Tu, stea, corolă luminoasă,
M-ai uns cu un praf al uitării,
Mi-ai pus privirea ta frumoasă,
Mi-ai oferit o viaţă nouă,
Mi-ai dat tot ce este mai bun,
Mi-ai zis să caut eu când plouă
Un strop să-l beau în loc de rouă
Şi ceilalţi stropi lacrimi să-i pun
Să cureţe chipul cioplit
De orice fel de răutate,
Să pun-apoi flori parfumate
Pe capul meu cel dezvelit
Dar, stea mărită, te mai rog
Să îmi dai şi puţin noroc,
Să nu mai plâng de tot ce-a fost,
Să uit trecutul meu anost
Şi să rămân pe veci cu tine
C-aşa îmi este cel mai bine!
Eşti visul pe care-l visez,
Eşti idealul ce-l veghez
Stingher dar fără să mă-nclin;
Adorm acum sub vraja ta…
Lumina ta m-a liniştit.
Visez acum la lumea mea,

La tot ce tu mi-ai oferit!

Femeia din vis



Înserare…genele ostenite ale amurgului acopereau uşor, uşor lumina zilei. Priveam cu încântare jocul de nuanţe de pe cer şi ascultam adierea blândă a vântului care fluiera printre crengile copacilor. Clepsidra timpului îşi urmează cu precizie drumul. Particulele de nisip trec prin existenţa noastră, purtându-ne în viitor.
            Fără să stau pe gânduri am scos un carneţel din buzunar şi firesc, un creion pentru că simţeam nevoia să descriu în câteva cuvinte sentimentele care mă încercau acolo, în liniştea înserării, sub proaspăt clar de lună. Am încercat să dau viaţă pe foaia albă câtorva muguri de gând. Dar, spre marea mea mirare, nu puteam să scriu. Am încercat iar şi iar până când foaia mi s-a mototolit complet de atâtea tăieturi şi ştersături. Mă gândeam în sinea mea, cu îngrijorare:

            „Ce să fie cu mine? Nu am mai păţit aşa ceva! Oare am greşit ceva?”
            Clar de înţeles: întrebări retorice. Am încercat din nou, în repetate rânduri şi m-am decis că trebuie să mă calmez, repetându-mi în gând că nu e chiar atât de grav.
            Priveam in zarea întunecată, încercând să-mi limpezesc gândurile. Privirea mea zburda prin copaci, prin iarba verde, liniştindu-mă uşor, uşor. Căutând cu ochii noi colţuri de explorat, din depărtare se ivi deodată un trup delicat de femeie. M-am ridicat de pe iarba proaspătă şi mi-am frecat ochii cu uimire, crezând că imaginaţia îmi joacă feste. Când am deschis ochii, acel trup necunoscut exista încă, venea mine. Eram uşor speriată căci nu-mi închipuiam cine putea fi acea femeie nespus de frumoasă. Părul său lung şi ondulat strălucea în bătaia lunii. La un moment dat când mai avea doar câţiva paşi până la mine, trupul firav al femeii s-a întors cu spatele la mine şi a început să se îndepărteze.
            M-am ridicat brusc în picioare. Simţeam nevoia să fug după ea, să o cuprind în braţe.
            „Aşteaptă-mă, te rog! Nu pleca! Vreau să vin cu tine...Te rog, întoarce-ţi chipul angelic la mine!”
            Femeia nu se întorcea şi disperarea mea era fără limite. Alergam şi plângeam dar fiinţa himerică se îndepărta şi nu peste mult timp, a intrat în desişul pădurii. Nu mi-a păsat de întuneric. Am pătruns în odăile întunecate şi abia mai zăream silueta subţirică.
            „Te rog, opreşte-te! Am nevoie de tine”...
            Cuvintele se slobozeau din adâncul fiinţei mele fără voia mea. Deşi le rosteam, nu le înţelegeam. Nu-mi dădeam seama de legătura aceea puternică dintre mine şi străina aceea prea frumoasă.
            La un moment dat femeia se opri. Inima mi-a stat în loc preţ de câteva secunde. Şi-a întors chipul către mine. Era atât de frumoasă! Lăsă un zâmbet delicat să răsară în colţul gurii şi spuse:
            „Ia creionul şi scrie! Dă viaţă gândurilor tale!”
            Brusc, femeia a dispărut. Eu eram singură în liniştea nopţii pe iarba frumos mirositoare. Aveam în mâna carneţelul şi caietul meu.
            „Doamne, a fost doar un vis! Si ce mai vis”...
            După câteva secunde am înţeles. Femeia din vis era inspiraţia...Da, inspiraţia de care aveam nevoie pentru a scrie.


miercuri, 18 iunie 2014

Sufletul copilului


Glasul dulce-ntruchipat
Al copilăriei mele,
Ochiu’-ncet mi l-a-mbrăcat
Cu lumina dintru stele.

Iar visez la tot ce-a fost,
Tot ce astăzi nu mai este,
Caut tot un dulce rost,
Caut file de poveste…

Şi mă văd din nou umblând
Pe potecile de vise,
Mii de gânduri adunând
Printre genele deschise.

Mă văd culegând iar rouă
Din ai mamei ochi luceferi,
Care ne dădeau doar nouă,
Mângâieri fine de nuferi.

Văd copiii cum aleargă
Pe maidanul ca de basm
Şi refuză să mai meargă
Şi se-avântă ca-ntr-un spasm.

Văd un zbor de rândunele
Spre albastru infinit
Şi-aş zbura şi eu cu ele
Să mă-ntorc de-unde-am venit.

Vreau ca ochiu-mi să cuprindă
Iar pudoarea inocenţei,
Vreau privirea să-mi surprindă
Sensul plin al abundenţei.

De a fi din nou copil,
Reunit mereu cu mitul
De-a vedea un infantil
Cum atinge inifinitul.

Astăzii oare mai sunt eu ?
Dar avem acelaşi soare,
Îns-aş vrea s-ating din nou
Raza-i tânără, frumoasă.

Sâmburii i-a pus în mine
Şi-am vâslit până la mal ;
Însă, azi aş vrea prin tine
Să mă prind din nou de val.

Tu, copile, ia o barcă
Şi mă prinde-n vals cu tine,
Să clipim apoi de parcă
Eu sunt tu şi tu prin mine.

Dă-mi o şansă, vreau să fiu
Călătorul mic al lumii,
Lasă-mi sufletul pustiu
Să ating gura genunii.

Vreau să urc din nou spre cer
Şi să cred în voia lui ;
Deci, mai vreau acum stigher,
Sufletul copilului.

marți, 17 iunie 2014

Lăsa-ţi-mi visele!

Mă arunc în marea de vise.
Vreau să mă pierd în valurile ei…
Luna îmi va ţine genele deschise
Să văd nemurirea în braţul genunei.

Vreau să mă avânt cu nesaţ,
Să simt vâltoarea dulce a delirului,
Să cad, să ţip că nu m-am săturat,
Că vreau să rup azi lanţul chinului!

Am o dorinţă nebună să evadez,
Să fiu doar eu şi valul visului;
Lacrimile sărate să mi le colorez
Pe carnea moale a obrazului.

Mă simt plină de viaţă şi de vise,
Căci marea mă inundă cu dorinţă…
Cu braţele albe, spre infinit intinse,
Sunt lacomă de astfel de sentinţă.

Pedepsiţi-mă cu visele-mi toate!
Lăsa-ţi-mă să le doresc cu dor,
Să le fac să devină realitate,

Să le-mplinesc pe toate şi să mor!