Povestea nopţii

Noapte vine pe cărare

Cu veşmântul ei de vis

Şi aduce alinare

Celuia de somn învins.

Pune mâna sa cu grijă

Peste capul blând culcat,

Rezemată într-o tijă,

Ochiu-nchis i-a lăcrimat.

Se gândeşte la vecia

Ce-a trecut prin părul ei

Şi-adună ucenicia

Sub straja întunecimei.

Fost-a ea odată fată

Când Pământul s-a creat,

Despărţită de îndată,

De cel mândru împărat…

Căci iubea şi ea un Soare

Dar luat i-a fost pe veci,

I-a rămas ca alinare,

Luna, de ea n-o dezlegi.

A rămas fără surată,

Căci Ziua s-a-nstrăinat,

Nu din dorinţa ei toată,

Ci prin Tatăl împărat.

I-a furat iubitul Soare

Şi i-a lăsat Stelele,

I-a ucis iubirea-n floare,

I-a-nlăcrimat genele.

Neagră, cu sufletul trist,

A rămas hoinară-n lume,

Cu gându-i tot pesimist

Şi-a luat amaru-i nume.

Ea e clipa de apoi,

Căci a rămas înţeleaptă;

Ea aduce printre noi

Cugete, dorite şoapte.

E odihnă, frământare,

E-un moment pentru visare,

Aievea lacrimi amare

Poate-aduce întristare.

Mantia pudrată-n humă

Ne îmbracă sufletul

Şi prinzi dor de tot, de mumă

Când i-auzi descântecul.

Noapte, ia-mă-n poala ta

Să mi-asculţi durerea surdă,

Ţine-mă, te rog, aşa,

Căci de dor inima-i mută…

Soarele meu n-a apus

Dar a pierit printre Zile,

De durere mi-e răpus

Sufletul de amintire.

Hai, închide-mi ochiul greu

Şi adu-mi un vis curat,

Lasă-mă să văd şi eu

Tot ce astăzi am uitat!

Ia-mă sub aripa ta

Şi mă ţine-aşa cu tine;

Dă-mi un strop din vraja ta

Ca apoi să-mi fie bine…