Făclia cea iredentistă                                         

Tăciune-aprins în suflet de român,

Durere schilodită de nevoi,

O lacrimă pierdută-n praf şi fân,

Istoria ne-nvaţă despre noi.

Şi stacojie pleavă de alean,

Purtată-n negură de colb şi dor,

Cu inimă-mpietrită de oştean,

Cu jinduri care sfredelite mor.

Purtate idealuri în stenică dorinţă

Avânt de braţe-mperecheate-n luptă,

Cu sărutări de glie, unite în credinţă,

Cu dragoste, tristeţe-n şoaptă.

O luptă pentru viaţă, pentru ţară,

Cu declamări, decrete efuzive,

O teamă c-o să piară iară…

Cutremur de pierderi nocive.

Dar, totuşi, negreşit avânt în luptă,

Unit-a vitejia, unit-a ţara-ntreagă,

Să-şi apere lumina, să-şi apere pământul,

Putea-va azi poporul să-nţeleagă?

Ei sunt strămoşii noştri, învingătorii,

Ei sunt făclia cea iredentistă,

Luptat-au pentru noi, ei sunt nemuritorii

Unirea la valahi , dragi fraţi, există!

Noi suntem bun popor, de neînvins,

Purtăm în vine sânge de viteji,

Români, deci, ne numim, noi cei ce am învins,

Oştenii noştri, păzitori, sunt treji.

O datorie sfântă ne rămâne nouă,

Să apărăm pământul plămădit de ei,

Să lăcrimeze-n suflet izvorul alb, de rouă,

Să ne iubim ca fraţii în timpul veşniciei!