Decizii, decizii

Am văzut zilele trecute o postare pe facebook și am rămas pe gânduri. Ce am face dacă am fi stăpâni peste timp? Ce am alege? Ce am schimba? Unde ne-am întoarce sau spre ce ne-am îndrepta? Suntem mulțumiți cu prezentul nostru sau ne dorim să pribegim prin timp, fie înapoi, fie înainte. Hm, pare ușor la prima vedere. O să ne gândim, probabil: vreau sa fac asta sau aia, atunci sau de acum înainte. Dar nu e așa ușor. Oricum ar fi si oricât de benefic ar părea, se pierd lucruri, simțiri și oameni și...ne pierdem pe noi. Mă tem să mă pierd pe mine. De multe ori, m-aș întoarce în timp: aș vrea să uit de griji, de probleme și să revin la dulcea inocență. RISC: pierd tot ce am adunat până acum. De ce aș vrea asta? Pe toate le-am câștigat cu greu și care ar mai fi sensul vieții, motivația și determinarea de a continua dacă oricând am putea să o luăm de la 0 sau să avansăm fără eforturi. Voi ce ați alege?

„Banii nu aduc fericirea!” M-am săturat să tot aud replica asta, pe la toate colțurile! „Banii nu aduc fericirea. Mai bine săraci și fericiți!” Oare...? Oare e normal să mai afirmi asta în secolul XXI? Palatele și grămezile de bani poate că nu aduc fericirea pentru că te cam împing spre păcate, deprăvare și tot felul de schimbări dar e imposibil să afirmi cu tărie că nu ai nevoie de bani! BA DA! Pentru că în ziua de azi nu prea poți face nimic fără ei. Ei îți cumpără fericrea sumară, cea de toate zilele. Cu ei îți cumperi de mâncare, te îmbraci, îți plătești „dările” către stat, îți iei medicamentele sau îți permiți să te duci la un control medical. Tot ei sunt cei care îți mai condimentează puțin viața pentru că te lasă adesea să mai cumperi și lucruri care să te facă, fericit, da, fericit. Ce anume? Ei bine, o carte, Internetul ca să fii conectat la informație și să ai acces la distracție, relaxare, timp pentru tine... Și tot cu banii îți asiguri un acoperiș deasupra capului. Ei te întrețin. Și nu îmi spune mie că ești fericit și nu mai poți de bine când facturile bat la ușă, când ai o cunoștință bolnavă care nu poate merge la medic pentru că nu are resursele care deschid toate ușile. Ne ascundem în spatele degetului și ne agățăm de iluzii deșarte. E adevărat că nu trebuie absolut deloc să ne vindem sufletele pentru bani dar cert și dovedit este că nu putem să trăim fără ei. E o lume unde toate costă bani și liniștea și stabilitatea după care tânjim au început și ele să se măsoare tot în bani. Cu alte cuvinte, sunt de acord că nu banii ne aduc fericirea spirituală, că nu sunt puterea absolută, că nu trebuie să ne apreciem, să ne respectăm, să ne catalogăm și să ne iubim în funcție de câți bani are fiecare însă este important să muncim pentru a ne permite să trăim măcar decent și sigur. Voi ce părere aveți?

Înainte sau înapoi?

 

Ne dorim atât de mult să creștem, să îmbrățișăm noi orizonturi, să ne desprindem de lume, sa ne dezvoltăm... Urcăm treptele vieții cu repeziciune, citim cu poftă fiecare pagină și urcăm, urcăm, tot mai sus, tot mai departe dar tot mai aproape de culmile succesului. Suntem în competiție, dăm din coate, cădem și ne ridicăm fără să ne pese prea mult de rănile provocate pentru că avem în minte un singur lucru : vreau să fiu CINEVA. Bun! Și începem să îl construim pe acel CINEVA: piesă cu piesă și puzzle-ul ăsta nu e simplu deloc... Suntem obosiți; obosiți și fericiți! În capul nostru este: „Domnule, eu trebuie să mă autodepășesc, să trag de mine! Nu contează că pierd clipe, oameni, eu lupt și poate că dacă mă consum ceva mai mult, reușesc.” Și uite-așa plecăm departe de tot ce iubim: de cei dragi, de locuri, de liniște și.... Ei, aici intervine partea interesantă. La un moment dat începem să realizăm că suntem niște roboței, că nu mai urmăm un vis ci o obișnuință morbidă de a câștiga din punct de vedere financiar. Și începem să ne plângem și ușor, ușor să ne mai întoarcem, măcar cu gândul, CÂND AVEM TIMP, acolo unde ne este cel mai bine. Și începem să ne căim și parcă realizăm că putem răzbi în viața și dacă o lăsăm mai moale cu munca, cu stresul, cu lupta asta continuă de autodepășire. Dar uneori pare prea târziu pentru că nu mai putem da înapoi. Ne-am învățat cu niște lucruri pentru care plătim. Și continuăm, chinuiți de rutină, cu dorința de a ne întoarce în timp. Și acum mă întreb? Oare cum e mai bine - să privim înainte fără scrupule sau să ne mai uităm uneori și înapoi, la tot ce am lăsat în urmă?...

La muți ani, mămico!

Te-ai gândit vreodată că sărbătorim îngeri și pe Pământ? Ups, stai, nu credeai că există îngeri pe Pământm nu-i așa? Ei bine, te contrazic sau poate, pentru cei care credeau deja, merită să spun: te susțin! Cred în îngerii ăștia frumoși de pe Pământ. Cred în ei cu toată ființa mea și mă bucur că am șansa de a avea și eu câțiva în viața mea. Așa mi-e drag să stau sub aripile lor protectoare! Așa mi-e drag să mă lovesc de privirea lor plină de dragoste... Hei, mamă? Ți-ai dat seama că vorbeam despre tine, nu-i așa? Da, da, tu, îngerul copilăriei mele, îngerul vieții mele. Mi-ai dat din tine totul: de la viață până la credințe, valori, zâmbete, hăinuțe, lacrimi de fericire, iubire, mângâieri, jucării, cuvinte din cuvintele tale. M-am desprins de tine, fizic, și nu mă voi pierde niciodată de tine spiritual. Ești totul meu, fac parte din tine și faci parte din mine! Oare cum poți fi atât de frumoasă? Nu găsesc cuvinte care să te egaleze, mama! Lasă-mă doar să îți spun un sincer LA MULȚI ANI și mai vreau, pe viitor, să îți ofer măcar un sfert din câtă fericire mi-ai oferit tu. Îți doresc și ție bucuria pe care o simt de fiecare dată când mă colăcesc în brațele tale! Îți doresc să fii una cu infinitul! La mulți ani, mămico!

Mă lupt cu timpul

Câteodată am senzația că timpul mi-este prieten dar și cel mai aprig dușman. Timpul îmi oferă oameni noi, prieteni chiar, experiențe frumoase sau mai puțin frumoase din care, totuși, învăț ceva, zâmbete care îmi demonstrează că viața e atât de fragilă încât nu ar trebui să lăsăm zilele să se scurgă fără zâmbete și împliniri sufletești. Toate bune și frumoase până aici! ÎNSĂ - regret că din ce în ce mai des, în ziua de azi, există un „însă” adaptat la orice context - timpul ăsta minunat mă pune uneori în fața atâtor neplăceri, mă îngenunchează parcă în dezamăgiri și râde de mine... De ce? Pentru că mă desparte de oameni și nu îmi lasă șansa de a-i avea alături, pentru că nu mă lasă uneori să fac lucruri mici și mari care să îmi placă, pentru că îmi impune fără milă rutina pe care trebuie să o respect dumnezeiește, pentru că îmi spulberă dorințele și nu reușesc să mă țin de speranțe, pentru că mă face să lupt contra minutelor... Caut minute să „respir libertatea” dar fix timpul ăsta hain mă lipsește de ea... Sunt sclava unui sistem și a unor sarcini pe care TREBUIE - un alt cuvânt care este destul de des întâlnit și pus în practică în zilele noastre -  să le respect ... Timpul îmi devine adversar și mă lupt cu el... Caut momente pentru suflet dar ele trec pe lângă mine, mă zguduie de câteva ori, mă fac și mai neputincioasă decât aș putea să cred.... E o antiteză perfectă care pictează și șterge zâmbete... E un pictor tare nehotărât! Ce ți-e și cu timpul ăsta...

P.S: Mă bucur ca am avut TIMP să scriu câteva rânduri.

Oare sunt singura care crede că scrisul creează dependență?

E greu să începi să scrii pentru că ai idei... Cu miile!! Nu știi pe care să o prinzi din zbor, să o coafezi frumos pe foaia albă... Ai dorința de a te autodepăși, de a te descărca prin scris.  Și te chinuie, te zvâcnesc, încolțesc în tine dar nu ai timp, sau curaj, sau dorință să dai viață gândurilor tale. Nu știi de unde să începi și nici măcar când să începi. Ai doar dorința de a scrie. Știi că vrei să „verși” totul. Până într-o zi când, în sfârșit, prinzi curaj, vrei cu toată ființa ta și începi să îți pictezi gândurile pe foaie. Și scrii... Scrii, nenică! Despre toate: lună, stele, viață, moarte, iubire, ură, familie, prietenie, bani, frustrări, fericire, tristețe, dispreț, admirație, pasiune, patriotism, realizări... De toate și pentru toți! Dar înainte de toate, scrii despre tine pentru că îți permiți după îndelungi frământări să fii TU!  Un „TU” atât de liber și de fericit, de implicat și de pasionat.  Opinezi, tai și spânzuri pe fondul propriilor gânduri și idei. În sfârșit le dai formă, culoare și un loc definit - crezi tu - într-o lume imensă. Și scrii azi, mai scrii puțin și mâine, te mai apasă vreo durere și, ca să vezi, începi iar și scrii. De parcă cineva te-ar asculta... Sau poate chiar te-ascultă. Dacă ai început, nu te mai oprești! Scrisul e contagios! Iar eu vreau să rămân în carantină pe viață!