Mă lupt cu timpul

Câteodată am senzația că timpul mi-este prieten dar și cel mai aprig dușman. Timpul îmi oferă oameni noi, prieteni chiar, experiențe frumoase sau mai puțin frumoase din care, totuși, învăț ceva, zâmbete care îmi demonstrează că viața e atât de fragilă încât nu ar trebui să lăsăm zilele să se scurgă fără zâmbete și împliniri sufletești. Toate bune și frumoase până aici! ÎNSĂ - regret că din ce în ce mai des, în ziua de azi, există un „însă” adaptat la orice context - timpul ăsta minunat mă pune uneori în fața atâtor neplăceri, mă îngenunchează parcă în dezamăgiri și râde de mine... De ce? Pentru că mă desparte de oameni și nu îmi lasă șansa de a-i avea alături, pentru că nu mă lasă uneori să fac lucruri mici și mari care să îmi placă, pentru că îmi impune fără milă rutina pe care trebuie să o respect dumnezeiește, pentru că îmi spulberă dorințele și nu reușesc să mă țin de speranțe, pentru că mă face să lupt contra minutelor... Caut minute să „respir libertatea” dar fix timpul ăsta hain mă lipsește de ea... Sunt sclava unui sistem și a unor sarcini pe care TREBUIE - un alt cuvânt care este destul de des întâlnit și pus în practică în zilele noastre -  să le respect ... Timpul îmi devine adversar și mă lupt cu el... Caut momente pentru suflet dar ele trec pe lângă mine, mă zguduie de câteva ori, mă fac și mai neputincioasă decât aș putea să cred.... E o antiteză perfectă care pictează și șterge zâmbete... E un pictor tare nehotărât! Ce ți-e și cu timpul ăsta...

P.S: Mă bucur ca am avut TIMP să scriu câteva rânduri.